Eram într-o perioadă ciudată. Tocmai îmi pierdusem job-ul de la corporația care-mi mâncase ultimii doi ani din viață și mă simțeam liberă. Liberă și saracă a naibii. Sentimentul de plăcere că nu mai trebuie să mă duc în cutia aia de sticlă a trecut destul de repede, pentru că, știți cum e, toate-s bune și frumoase, până la următorul set de facturi pe care nu știi cum să îl plătești. Până am ajuns să am un soi de carieră la un studio de videochat și lucrurile au reintrat pe făgașul lor normal. Dar stai să-ți zic cum s-a întâmplat.

Eu stăteam în Rahova și eram privită mereu ca „aia care a reușit”. Maică-mea, pe care tot eu o întrețineam, se lăuda non stop la toate vecinile că fata ei „s-a ajuns”, lucrează într-o clădire de sticlă din Pipera și are responsabilități, vecinii se uitau cu admirație la mine și mă întrebau „când mă mărit”. În capul lor eram o partidă de neratat. Nu conta că eu mutam hârtii dintr-un birou într-altul, pentru ei eram singura din blocul nostru, probabil de pe toată strada noastră, care n-a rămas în cartier să facă combinații și șmechereală. Mă dădeau exemplu fetițelor mai mici, auzisem că sunt chiar și pe buzele profesoarelor de la școala generală de lângă bloc. Mă stânjenea aura asta exagerată din jurul meu, dar îmi dădea și o stare de liniște.

Dar felul ăsta în care mă priveau oamenii s-a schimbat și el în ziua în care m-am întors învinsă acasă la maică-mea și i-am zis că pentru câteva săptămâni sunt, practic, șomeră. S-a uitat la mine îngrozită, a ziberat, mi-a spus că sigur am făcut eu ceva greșit. Am încercat să-i explic că au fost restructurări în firmă, cu nu doar eu am rămas fără loc de muncă, ci un întreg departament de 200 de oameni. N-a înțeles, era atât de furioasă că am crezut c-o să facă o cadere nervoasă. Maică-mea nu mai muncise de 20 de ani și uite-o acum, în fața mea, dându-se de ceasul morții pentru că stau 2 săptămâni acasă, în care oricum aș fi mers la diverse interviuri.

S-a uitat foarte serioasă la mine și mi-a zis că dacă nu-mi găsesc urgent de muncă, să mă mut. Eram siderată de atitudinea ei, dar în același timp habar n-aveam ce să fac. În casă cu ea mi-era oricum groaznic să stau, ocupată cu munca, uitasem cât de cicălitoare și obsesivă poate să fie.

Într-un moment de disperare, am apelat la prietena mea din copilărie, Mihaela. Și ea plecase din cartier, dar nu se bucura de reputația excelentă pe care o aveam eu. De ea se știa că „face videochat”, iar asta era foarte prost privit la noi la bloc, deși trei sferturi dintre vecinii, oameni foarte săraci, dacă li s-ar fi oferit ocazia, ar fi făcut-o și ei fără să clipească. Un gen de ipocrizie pe care-l cunoșteam bine, vezi domnule, ai moravuri ușoare dacă oferi plăcere altora care se uită la tine când te atingi. În fine, nu mai aveam timp și energie să-mi pese de ce cred oamenii așa că am apelat la Mihaela.
Parcă a știut de ce o sun. Mi-a spus imediat să îi fac o vizită la studio, același la care lucrez și în ziua de azi. Era machiată frumos, îmbrăcată civilizat, făcea la rândul ei videochat, dar își suplinea veniturile și cu instructajul noilor modele. Mi-a arătat camerele, m-a surprins extrem de plăcut cât de în serios era luată igiena și intimitatea.

Niciodată de când sunt la studio nu a intrat cineva peste mine în timpul lucrului fără acordul meu, nu am primit propuneri de genul „ăla” și, cel mai important, am făcut o groază de bani, mult mai mulți decât făceam la corporație.

Maică-mea n-a aflat niciodată ce fac și, cel mai probabil, nici n-o să afle. Serverele pe România am ales să le blochez, ca să nu am neplăceri, deci practic nu mă poate vedea nimeni din țară.

Pentru că la videochat pot să-mi fac programul așa cum vreau eu, m-am decis să mă mut de acasă, ca să nu mai îmi pună întrebări despre de ce mă trezesc târziu și „ce job e ăla de mă duc când vreau eu”. Acum stau într-o chirie frumoasă în centru, pe care mi-o permit lejer din veniturile mele, pot să-i dau și maică-mii o sumă de bani constant să-și facă poftele, iar în cartier, în rarele momente când mă duc, lumea are senzația că mi-am găsit un job și mai bun în vreo firmă.

Adevărul e că este un job foarte bun și pentru moment sunt mulțumită. Strâng bani, e foarte civilizat. Am scris lucrurile astea pentru acelea dintre voi care s-au întâlnit cu preconcepțiile despre videochat. Nu e nimic adevărat din ce am auzit. Eu am avut noroc prin amica mea din copilărie, Mihaela, dar nu toată lumea care ar vrea să facă videochat știe pe cineva care să le spună o poveste „din interior”, așa că de aia m-am gândit să vă spun povestea mea. Încercați și voi la studioul la care lucrez eu. Profesionalism 100%!